Inca o proza de-a mea. ^^ Am scris-o pentru o tema la romana. Trebuia sa fie descriere, dar nu mi-a iesit. Totusi, mi se apre destul de okay.
Se trezi mai obosită decât se culcase şi realiză unde se afla. Capul îi zăcea pe cimentul rece, iar corpul îi era pe jumătate afundat în zăpadă. Visase frumos, dar acum visul se terminase. Se ridică greoi în picioare, era prea slăbită pentru a-şi putea ţine bine echilibrul. Se uită în jur. Ceea ce văzu putea descrie într-un singur cuvânt: alb. Totul era acoperit de zăpadă ai cărei fulgi străluceau ispititor în razele soarelui palid, abia răsărit. Încă o zi de frig, în care trebuia să îşi caute singură mâncarea sau avea să moară de foame. Măcar de n-ar fi fost zăpada... Şi-ar fi găsit mult mai uşor ceva de mâncat şi nu ar mai fi durut-o aşa de tare oasele, nu ar mai fi fost aşa de slăbită.
Începu să meargă şi observă cum lăbuţele i se afundau în centimetri întregi de zăpadă, auzind gemetele acesteia de fiecare dată când călca. Mergea cu privirea plecată, nu dorea să se facă remarcată.
Se opri la un moment dat, se aşeză pe ciment şi privi în jur, aşteptând... ceva. Era pustiu, oamenii încă nu ieşiseră din cladirile lor călduroase în care, probabil, i-ar fi plăcut şi ei să stea. Era pustiu şi totul era acoperit de alb. Felul in care strălucea zăpada celor mai mulţi li se părea superb, dar nu şi ei. Era ceva înşelător, ceva ce te fermeca şi te făcea să priveşti zâmbind, care te atrăgea tot mai mult, era ceva ce puteai doar să priveşti, niciodată să atingi. Niciodată nu rezista, era ceva trecător. În plus, simţeai frigul ca nişte ace groase care îţi străpungeau mâinile.
Ea ştia asta şi o ura. La început, ar fi vrut să o privească de undeva dinăuntru, dar acum nici nu mai recunoştea că era frumoasă. O secătuia de puteri, îi aspira toată energia din ea şi o lăsa slabă, înfometată, fără putere să mai meargă, măcar. Începuse să îşi piardă speranţa. Această mare albă se răzbuna pe ea, trăgând-o cu forţa în valurile ei reci ca gheaţa, obligând-o să reziste unei torturi despre care nu ştia dacă se va termina curând, singura ei alinare fiind bucăţelele mici de mâncare pe care i le aruncau oamenii, poate şi mângâierile unor fiinţe inocente, a puilor de om, care o priveau mereu cu lacrimi în ochi. Dar toate acestea nu o făceau să scape de tortura la care era supusa zile întregi.
Auzea ţipetele furioase ale vântului, simţea cum acele ace groase o strîngeau la pieptul lor, iar pe cer observa cum pătura albă care, mai devreme sau mai târziu avea să acopere tot ce îi ieşea în cale, îşi chema energia, vedea punctele albe care se depuneau, lăsând un strat din ce în ce mai gros.
Indiferent cât încercase să fugă de ea, să se adăpostească, ea o ajungea din urmă, ştia mereu unde se afla. Realiză că nu mai avea scăpare, ea o va urmări pretutindeni, oriunde se va duce. Se întinse neputincioasă pe jos, aşteptând... ceva. Ce aştepta? Un miracol? Nu. Renunţase demult la ideea de a exista miracole. Îi venise o idee, aştepta ca tot acel coşmar să se termine. Nu se mai luptă cu iarna, doar îşi lăsă corpul să se întindă pe ciment, încercând să nu ia în considerare frigul.
Şi, în final, după lupte infinite, închise ochii. Începu să simtă o căldură inexplicabilă, o altfel de căldură, ieşită din comun, pe care nu o mai simţise niciodată. Închisese ochii, dar vedea o lumină, ca cea a soarelui, dar la care se putea uita, deşi i se părea mult mai intensă, şi ştia că acolo va găsi mai multă căldură. Se îndreptă spre ea. Îşi simţea corpul uşor ca aerul, nu mai era neputincioasă. Găsise salvarea, locul în care ea nu o va mai putea ajunge... Trecu dincolo.
Acasa 
Portal 
Ultimele imagini 
Căutare 
Înregistrare 
Conectare 
(.
